[iCrash>iGetUp>iGoFurther] ganduri de 10 secunde

Mi-am dat seama azi cum "merg" unele lucruri. Brusc. Eram la o cafea/bere/suc cu un prieten... si in timp ce el imi povestea si ma monta spre a-mi placea ideea de a-mi rescrie softul de pe telefoanele mobile [si zau ca-mi place] .. mintea mea lucra in background cat de bine se putea .. spre ceea ce tocmai m-a lovit ca o revelatie. Poate nu e revelatie, poate a fost doar momentul sa recunosc.

"Toata lumea" se intreaba ce e cu mine. De ce pot, dar nu vreau. De ce nu pot. De ce nu vreau. De ce stiu, dar nu se poate. De ce.. de ce .. de ce ... Pana la urma e o intrebare care a devenit parte din mine.. fara ca eu sa o doresc macar. Mottoul meu... "question everything" .. poate fi redus in anumite forme .. la o serie agasanta deintrebari "de ce". Obositor.

Mi-am dat seama ca sunt rau. "Ca nu simt". Ca traiesc in umbra ideilor. Ca vreau sa fiu liber.. si ca 'stiu' sa fiu liber [atat cat permite acumularea de experiente de pana acum] dar ca de fapt nu sunt liber prea mult timp pentru ca gandesc prea mult. Mi-am dat seama ca sunt liber sa fac lucruri la care unii nu viseaza. Mi-am dat seama ca fac astfel de lucruri. Mi-am dat seama ca ma autocenzurez incredibil de mult. Mi-am dat seama ca sunt extrem de strict in ceea ce priveste implicarea afectiva si disponibilitatea. Si asta mai ales atunci cand lucrurile se deformeaza din cauza omisiunii sau minciunii. Mi-am dat seama ca desi maleabil.. sunt lucruri [precum cel precedent amintit] la care nu las absolut nimic. Dar mi-am dat seama ca toate astea-s viciate de faptul ca ma las voit liber spre a simti, spre a resimti efectele altcuiva asuprea mea.

Mi-am dat seama ca propagarea starii de rau, de depresie, de neimplinire.. vine din faptul ca ce-i in mintea mea nu corespunde cu ce sunt eu, ca ce vreau de la lume nu corespunde cu ce gandesc ei.. si tot asa. Si ca ce vreau eu de la lume si de la mine se izbeste copilaresc de prejudecatile stupide ale celor din jur. Indoctrinarea celor care vad doar ceea ce nu convine. Ceea ce pare sau este urat.

Mi-am dat seama ca m-am incarcat cu o serie destul de mare de simboluri negative.. care ma incarca si propaga stari indescriptibile. Am facut-o pentru compatibilizare. Nu ma identific rational cu astfel de lucruri. Mi-am (re)dat seama ca-s foarte sensibil in parceptia lucrurilor, a starilor, a sentimentelor, a neconcordantelor, a minciunii, a ipocriziei. Ca toate aceastea sunt lucruri care nu-mi dau pace, ca ma fac sa reactionez in moduri greu de urmarit si definit. Ca urasc ipocrizia si neseriozitatea. Mi-am dat seama ca eu de-afara vazut.. ajung sa fiu vazut ca un cumul al acestor lucruri. De ce? pentru ca nu sunt disponibil, pentru ca sunt "arogant" in a crede ca daca omul respectiv .. 'nici macar atat nu poate sa se elibereze de o prostie atunci' nu merita . Dar mai ales pentru ca mai devreme sau mai tarziu sunt sufocat de ideea ca-s pus la zid pentru ca nu vreau sa gandesc ca toti ceilalti. Din nou.. prejudecati.

Mi-am dat seama cat de mult pot sa ranesc prin pledoariile mele si cat de justificata poate fi intrebarea unui prieten [nu cel de care-am pomenit la inceput] ... "Bine, bine ... dar tu pana la urma ai tinut vreodata la cineva?" Justificabila este.. pentru ca nu am fost niciodata bun in a exprima justetea unor intentii. Si pentru ca nu stiu sa zic "n-ar fi mai bine sa...?" atunci cand ceva nu e in regula. Dar raspunsul este "da, tin si am tinut mult si foarte mult la foarte multa lume, poate prea multa lume' .. Si probabil ca din cauza asta nu mi-a fost bine.. pentru ca m-am trezit judecat si "imbalsamat" pentru niste lucruri intelese de ceilalti pe jumatate sau nici macar atat.

Oamenilor! Stati dracului in banca voastra daca nu aveti nimic de zis!

Mi-a prins tare bine o pseudo filosofie .. a impartirii mele in mai multe euri. Si-mi dau seama ca .. doua dintre ele nu sunt in regula mai mult decat celelalte. Ca e vorba de o fragmentare... ambigua a ceea ce n-ar trebui sa existe. Eul 'copil' si eul 'iubit'. Pentru ca se combina, pentru ca am cautat grija si afectiune de un fel de care n-am avut neaparat parte atunci cand era cazul... de la omul de la care ar fi trebuit sa nu cer astfel de lucruri. Si pentru ca tindem cu totii catre o superficialitate exagerata. De la omul de langa, "jumatatea" probabil ca nu se mai cuvine sa ceri nimic.. Asa merg lucrurile in ziua de azi.


Si tot asa...


Cu totii stam dupa ceilalti. Unii sunt mai generosi, mai maleabili. Unii ii asteapta pe ceilalti.

Dar pana la urma "de ce?"...

Ciudat cum pauze in gandire, relaxari subite, aduc .. in doar cateva secunde.. ganduri care pot fi povestite apoi in minute, zeci de minute sau ore...

Dar de ce nu? E bine..

E bine pentru ca devin mai egoist, ca-mi "dau seama" ca degeaba ma implic pentru alti oameni cand eu sunt singur si nimeni nu se implica pentru mine.. E trist ca se poate ajunge la asa ceva. Dar chiar daca as vrea sa stea altfel lucrurile.. tot nu am cu cine.

Exista un sens in toate.. si pentru ca ne place sa ne cufundam in cunoastere, in analiza, in trairi accidentale, uitam ca poate unii dintre noi si-au impus candva demult niste teluri .. care depasesc cu mult si cu prea mult sfera in care ne invaritm acum. Si ne bagam peste astfel de oameni ca musca in lapte.. ajungand sa dam cu matza-n balta fara vreo scuza plauzibila.

De ce scriu aici aceste lucruri? Habar nu am .. s-ar putea sa fie lenea de a le scrie in alta parte. Si sincer nu-mi pasa cine le citeste si nici ce efect ar avea asupra celor care le-ar citi.. Ce-ar crede despre astfel de stari, despre astfel de momente despre un om care scrie la liber astfel de lucruri... si unde-ar ajunge cu prejudecatile... Fiecare e liber sa fie cat de stupid 'vrea' pana la urma.

Citeşte restul însemnării.....

Doar sumarul.....

Music Days - Partea I

[oare cine-ar citi atata?]

Intro

Îmi regăseam [căci asta se pare că ştiu să fac cel mai bine (fără să găsesc concret ceva, evident)] liniştea încercând să separ obsesiile de dorinţe şi dorinţele de gândurile fără de emoţii. Şi-am avut nevoie sa ascult multă muzică. Pe deoparte ca să mă pierd în ea, în admiraţia pentru aglomerarea complexă de gânduri, idei, sunete iar pe de altă parte ca să uit de mine cel faţă de care sunt din nou în dezacord.

Nu mi-am vorbit niciodată prea bine despre rolul muzicii pentru mine şi apoi în general. Câteodată nu mi se pare interesant să disec aşa ceva (ba uneori mi se pare că aş profana ceva sfânt), alteori sunt saturat de cât de mult şi de bine vorbesc ceilalţi despre muzică. [„aaaa… ce mult îmi place cum sună piesa aia.. adică sună aşa, nu ştiu cum .. dar îmi place mult, mă face să mă simt într-un fel … ieeeei”].

Cert este că sunt dependent de mp3ul telefonului meu cu dinte-albastru. Şi oriunde ies din casă mai departe de colţul străzii e musai să am căştile-n urechi pompând acorduri plăcute sau/şi zgomote electronice obsesive care să mă separe ireversibil de lumea din jur. Şi-n aceste zile am ajuns să am nevoie de acele căşti chiar şi când îmi scot câinele afară la o scurtă sesiune de mirosit şi marcat garduri. Şi lumea care mă cunoaşte, în parte.. a ajuns să fie enervată că nu-mi scot ambele căşti din ureche atunci când vorbesc cu ei. Lipsă cruntă de respect, nu ?

Încerc să nu mă desensibilizez şi să pierd, precum alţii au făcut-o încă dinainte de a-şi putea da seama, sensul asupra importanţei muzicii. De ce e musai să o ascultăm, de ce repară, vindecă uşoare nebunii şi tendinţe psihice auto-distructive, de ce relaxează şi de ce .. ajută până şi organismul să funcţioneze un pic mai bine.

Chiar aşa .. de ce ?

Cândva [într-o altă eră] îmi propusesem să-mi pun mintea la contribuţie şi să scornesc o proprie teză despre influenţa muzicii asupra oamenilor. Începusem să citesc despre istoria muzicii, despre grecii antici care-au văzut matematică în muzică şi muzică în matematică, despre perfectele teorii cum că natura înseamnă muzică iar muzica defineşte natura. Despre fractali. Despre terapia muzicii. Despre efectul negativ al acesteia. Şi tot aşa. Am ajuns destul de departe în căutările personale .. dar m-am pierdut în faţa unor lucruri diurne de o importanţa mai mare si complet nemuzicală [în dezacord cu propriile dorinţe?].

E oare prea mult să numim muzică ce ascultăm azi ? Mai mult.. sa facem comparaţii cu alte concepte ? Muzica naturii? Matematica naturii ?

Revenind la inoportunul prezent, am petrecut mai multe perioade fără muzică. Poate şi de-asta mă trezeam lipsit de inspiraţie, fără vlagă inventivităţii.. în deriva propriilor gânduri reci [căci in mintea mea.. muzica şi-a pierdut de multă vreme naturaleţea]. Dar tocmai bine ca să ajung în acest moment în care simt nevoia să bat câmpii despre aşa ceva.. ca şi cum ar avea cine să îmi parcurgă logoreica fragmentare a minţii.

Plăcere vs. necesitate

Totul porneşte, pentru mine… de la modul în care muzica mă comută de la o stare la alta şi de la cum reuşeşte sa întineze gândurile bruşte - experienţele interioare care fragmentează - .. mai mult decât de la adâncirea unei stări .. Dar modul în care o percep.. mă ajută apoi să ajung în situaţii neplăcute în care mă simt rău fizic şi psihic de la o audiţie forţată nedorită [când îmi frec fundul de-un scaun strâmb printr-un bar… ]. Sunt curios dacă majoritatea oamenilor sunt la fel de predispuşi la influenţe concrete..

Şi-s deosebite momentele în care o audiţie a unei partituri, a unei melodii .. uneori doar a unui acord aiurit reuşeşte să te trezească din somnolenţă sau reuşeşte ca prin minune să te facă să te abandonezi emoţiei, sau să-ţi trimită fiori reci pe spate… mai „grav” atunci când te-apucă boceala [ca stare bruscă mai degrabă decât în urma antrenării minţii pe acordurile muzicale într-o amintire emoţionantă din trecutul greoi].

Cum reuşeşte muzica să producă aceste reacţii? Efectele se vor resimţi în organism .. poate ca reacţii chimice/fiziologice .. Muzica creşte în tine, hormonii/adrenalina se pompează în draci (dar progresiv), euforia dărâmă bariera însingurării.. amintirile plăcute încep să curgă râuri râuri prin canalele sclerozate ale mintii raţionale, senzaţia de mişcare devine o necesitate greu de refuzat, piciorul începe sa-şi manifeste dorinţa proprie de a se bâţâi în teritoriul lui restrâns (cel puţin aşa, dacă nu primeşte prea multă atenţie de la „comitetul central.. de sus”),… calitatea gândirii creşte necontenit .. fie că o face propulsând nivelul atenţiei spre activitatea depusă in paralel.. chit că dă drumul la imaginaţie să se alăture euforiei. Atunci ştii că eşti viu. Atunci .. oricât de neverosimil ar fi.. e momentul perfect în care creezi, în care.. poate cine ştie, poate.. creşti un pic. Creezi ceva organic, nelipsit de conştiinţă, de conştiinţa ta.

Asta e probabil o generalitate a muzicii (bune?). Te prinde si dă cu tine de toţi pereţii.. Ca emoţie … Aşa ar fi plăcut să fie lăsată muzica să lucreze asupra noastră..

De ce? Pentru că poate.

Noi oamenii însă, eterni stăpâni asupra totul [no really, the biggest bullshit ever] ştim să direcţionăm efectul ei spre ceea ce dorim.

Ştim că dacă ne-a enervat vreun individ de peste zi.. ne încuiem în cameră sau în spaţiul nostru personal şi inviolabil - cu căştile înfipte brutal în ureche (ca să nu pierdem nicio senzaţie pe care ne-o poate oferi basul care parcă niciodată nu-i de-ajuns sau chitara sau cine ştie.. poate chiar vioara). Facem asta şi începem să fabulăm degustând din muzică metode de-a răsturna lumea, de-a distruge „duşmanul” – fie că-i vorba de un om, de-o experienţă ratată. Nici o evoluţie aici…

Alteori.. vizualizăm minunăţia trecutului, cuprinşi de-o melancolie parcă mai puternică decât suferinţa produsă de curând, lingându-ne rănile cu un narcisism exuberant în acordurile nemărginite.. ale muzicii. Ne place durerea, suferinţa, masturbarea intelectuală. Desigur, nu o vom recunoaşte niciodată direct… Vom prefera să o trăim tăcuţi ascultând muzica. Nici o evoluţie nici aici…

Alteori însă .. vrem să ascultăm o piesă anume, un autor anume, pentru a ne prolifera o stare care-i psihică [numai ca nu recunoaştem noi]. O ascultăm pentru a nu gândi, pentru a ne îngrădi spiritul suspicios al raţiunii de la a funcţiona. Atunci abia .. e bine.

De fapt .. sunt stupid ca-ncerc sa delimitez nişte teritorii bine definite ale afectului concret al unei audiţii asupra minţii, asupra noastră.

Mai e o chestie .. muzica – experienţă în sine. Goana după colecţii de soundscape-uri, de senzaţii si emoţii. Atunci când descoperim ca ne place ceva anume, de multe ori o facem şi ca o consecinţă a faptului ca nu avem ce reproşa, ca ne prinde.

Uneori avem o perioadă „aiurea” în care dacă avem muzica în noi [necesitatea de a o asculta] .. suntem deschişi către un gen muzical. Pe care înainte îl neglijam sau ne lăsa reci. După ce trece feelingul acelei perioade, trece şi predilecţia către acel stil muzical [sau autor/sau album].

Vorbeam acum câteva ore (după blablaul de mai sus) cu un bun prieten, despre muzică. L-am întrebat ce rol are muzica pentru el. A dat din umeri. Speram să nu fiu nevoit să-i pun întrebări concrete. Mi se pare un tip destul de complicat şi de nesuperficial. L-am întrebat dacă simte nevoia de a asculta muzică, dacă atunci când ascultă muzică urmăreşte să asculte anumite muzici, dacă audiţiile forţate îl afectează într-un fel anume. Ascultă pentru a se simţi bine, pentru a se linişti sau pentru a se enerva. In rest, umeri ridicaţi. Ascultă rock, nu se dedă de la altfel de muzici dar gusta din plin .. „supărări”.

Intervenţia cu el, pe acest subiect.. mi-a adus aminte de un alt prieten mai din trecut.. Iniţial, raver în pruncia lui… a ajuns să fie un convins blacker … Dimu Burghir, Negura Bunget, etc .. Şi-aculta într-o vreme numai supărări de-astea la care se adăuga cu succes [şi nu l-am înţeles niciodată] … Andre. Andre .. de pe vremea când îşi fâţâiau curuleţele împreună pe scenă şi ne intoxicau cu toţii cu libertatea lor. Nu l-am înţeles de ce-a făcut fixaţie pe aşa ceva, dar nu neapărat pentru ca ascultă aşa ceva când de fapt .. e rocker înrăit.

Haosul percepţiei. Stil şi wanna`be

So … e pertinent să zic că majoritatea ascultă muzică pentru a se simţi bine sau pentru a se descărca nervos. Dar ce fel de muzică se pretează pentru aşa ceva? Se va zice „nu ştiu, e alegerea fiecăruia ce muzică vrea să asculte atunci când vrea să se simtă bine sau să se descarce”. E însă pur şi simplu adevărat ? Nu există nişte tipare anume? Nu există nişte reguli sau nişte observaţii comune mai multor oameni?

Mai departe de-atât .. apar separările de idei. Unii ascultă nişte genuri de muzică. Alţii, altele, nesuportând anumite genuri. Alţii ascultă „orice, mai puţin [de obicei, mai puţin manele]”. Alţii ascultă „muzica bună” sau şi mai şi .. „numai muzică bună”. Dacă stau să mă gândesc n-am întâlnit până acum omul care să-mi zică „Ascult muzica/genurile care-mi place/plac.”

Zicând asta voi încerca să fac cât de cât referire intrinsecă la oamenii pentru care muzica înseamnă ceva, cei care spun (chit ca au sau nu dreptate) că înţeleg ce ascultă, pentru care există necesitatea de-a asculta muzică.

„Muzica se ascultă din plăcere, muzica iţi place, muzica poate fi un stil”. Corect. Avem mai multe curente. Oameni catalogaţi după muzica pe care o ascultă – rocheri/blacheri/motorişti, pancheri/ neopancheri, clabări, hausişti, hiphoapări … manelişti (în acest caz însă, catalogarea are mult mai multe conotaţii decât în celelalte). Cel puţin prima parte a enumerării [evident, fără ultima enumeraţie] defineşte stiluri.

Ştii când cel de lângă tine e rocher după modul cum se îmbracă, după cum iţi răspunde, după cum se comportă. La fel si cu un pancher. La fel cu restul. De ce pot fi catalogaţi după stil ? Pentru că le place. Ce anume? Să fie catalogaţi sau să exprime comportamental/social atracţia pentru muzica pe care-o adoră.

Şi când îi iei deoparte.. pe câte unul din fiecare specie… cum vor merge lucrurile? Câţi dintre rockeri pot să-ţi vorbească trei ore încontinuu despre o formaţie, despre istoria rockului, despre ce a însemnat curentul rock? Câţi punkeri pot să-ti zică care-s fundamentele punkului? Câţi houseri îţi pot spune care-au fost părinţii genului? Şi câţi hiphoperi îţi pot spune când şi de la ce a pornit curentul respectiv? Destui… dar nu mulţi…

Majoritatea doar ascultă muzica respectivă şi se îmbracă ca atare .. şi umblă bezmetici grupuri-grupuri prin oraş arătându-şi natura lor.

Mulţi nu ştiu însă ca există mesaje caracteristice fiecărui curent. Că există o atitudine [sinceră]. Că există multe lucruri.

Mulţi wanna`be deci. Pentru ca de ce nu? Muzica apropie oameni. Indiferent de genul ei, indiferent de profunzimea şi de ’digerabilitatea’ ei. Relaţiile apar perfect la un pahar de bere într-un bar în umbra admiraţiei comune si exagerate pentru artistul a cărei muzici tocmai se desfăşoară în fundal.

Mai sunt câteva aspecte auzite din gura unor „papă-lapte ai gândirii”. „rockerii sunt nişte nespălaţi, ciudaţi”/”punkerii sunt nişte proşti violenti”/”hiphoaperii sunt doar nişte băieţi de cartier care n-au ce face cu timpul lor”. Cei care asculta jazz sunt „nişte ciudaţi frustraţi”, aia cu muzica lor clasica sunt niste "speciali", "deosebiti", snobi... şi tot aşa. Toate aceste clişee nu numai ca mă enervează dar sunt un pretext destul de simplu şi uşor de abordat pentru a pune ştampila „IDIOT” pe fruntea celui care o emite.

Aşadar.. într-un plan exagerat putem vorbi despre un război între stiluri. Parc-ar fi politică. Desigur, acest război este rezervat în mare parte tinerilor.. Mai rar găseşti oameni mai în vârstă care sa păstreze caracteristicile ‚sociale” ale unui gen de muzică. Pentru aceştia însă .. am tot respectul. Ei reprezintă întradevăr genul respectiv. Ei au crezut si au înţeles muzica.

Deci? Muzica creează ocupaţie, preocupaţie, cult, admiraţie, obsesie, prietenii, amiciţii, conflicte, medii, stări.

Citeşte restul însemnării.....

Doar sumarul.....

Eternităţi

Stau lângă ea. O privesc iar mintea mea-i cutreieră trecutul. Ea îmi zâmbeşte iar eu privind-o pierdut, mă simt copleşit de zâmbetul ei, de prezenţa ei, căci ea e-aici cu mine iar eu eram cu ea dar în alt timp.

Îi zâmbesc sincer şi privind-o mă simt tot mai cald. Sunt trecute deja minute de când niciunul nu a mai scos nici un cuvânt iar liniştea încăperii în care petreceam acest moment era zidul dintre noi si lume. Şi era bine. Ciudat să-ncerc să ştiu la ce se gândea ea in timpul acesta. Eu eram acum cu ea. Eram acum cu ea acolo unde mai văzusem o dată acel zâmbet.. pe stradă când hoinăream râzând de timpul care se străduia sa treacă pe lângă noi. Atunci, pe stradă.. în mintea mea era o linişte perfectă. Acum când o priveam din nou simţeam din nou acel lucru. Şi mi-era bine. Căutasem de prea mult timp acest moment. Şi că mă aflam lângă ea, sorbind-o din priviri în timp ce trecutul devenise prezent iar prezentul se contopea cu noi, mi se părea extraordinar. Dar îmi păsa tot mai puţin de gândurile mele şi continuam să tac privind-o. Îmi aminteam atunci şi-alte plimbări.. şi-alte momente-n care eu eram altceva, completat de ea. Îmi aminteam de hoinăreală. Mi-era dor. Dar totuşi o retrăiam acum uşor uşor.. hoinărind prin mintea mea după ascunsele plăceri care ne făcuseră pe-amândoi să fim fericiţi.

Tăcerea a trecut.. iar noi ne-am ridicat şi-am început să vorbim. Ciudat moment. De ce nu puteam niciodată să-i zic că mintea mea-i cutreieră trecutul. Mă ruşinam în sinea mea.. că-n urma momentului trăit.. vorbim. Vorbim despre nimicuri, fleacuri care construiau o nouă zi fadă şi-n care fiecare urma să fim prezenţi la „datorie”. Vroiam să-i zic „stai.. hai să nu plecăm de-aici” … Dar ce sens? Vorbeam despre nimicuri comparativ cu ce-mi doream eu atunci..

Era deja trecută multă vreme de când mă obişnuisem cu povestirile ei mereu pline de detalii şi de intrigi care mai de care mai subtile. Mă obişnuisem şi-aşa-ncepusem să văd ce îmi spune.. să mă refugiez cu mintea-n lumea ei.. să-i cer aproape prin cuvinte să-mi mai ofere din când în când o povestire, un drum firav al meu .. dincolo de zidurile ei. Trăiam acum altfel. Eram altfel. Lăsasem la o parte dorul meu de-a fi alături de zâmbetele ei.. şi-i ascultam povestea. Mă simţeam bine. Din când în când mă minunam cum poate ea să povesteasc-atâtea lucruri, fără să obosească. „unde le ţine?”

Trecea şi-acest moment.. iar peste câteva minute.. eram din nou altfel.

Şi mi-era bine.

Citeşte restul însemnării.....

Doar sumarul.....