Eternităţi

Stau lângă ea. O privesc iar mintea mea-i cutreieră trecutul. Ea îmi zâmbeşte iar eu privind-o pierdut, mă simt copleşit de zâmbetul ei, de prezenţa ei, căci ea e-aici cu mine iar eu eram cu ea dar în alt timp.

Îi zâmbesc sincer şi privind-o mă simt tot mai cald. Sunt trecute deja minute de când niciunul nu a mai scos nici un cuvânt iar liniştea încăperii în care petreceam acest moment era zidul dintre noi si lume. Şi era bine. Ciudat să-ncerc să ştiu la ce se gândea ea in timpul acesta. Eu eram acum cu ea. Eram acum cu ea acolo unde mai văzusem o dată acel zâmbet.. pe stradă când hoinăream râzând de timpul care se străduia sa treacă pe lângă noi. Atunci, pe stradă.. în mintea mea era o linişte perfectă. Acum când o priveam din nou simţeam din nou acel lucru. Şi mi-era bine. Căutasem de prea mult timp acest moment. Şi că mă aflam lângă ea, sorbind-o din priviri în timp ce trecutul devenise prezent iar prezentul se contopea cu noi, mi se părea extraordinar. Dar îmi păsa tot mai puţin de gândurile mele şi continuam să tac privind-o. Îmi aminteam atunci şi-alte plimbări.. şi-alte momente-n care eu eram altceva, completat de ea. Îmi aminteam de hoinăreală. Mi-era dor. Dar totuşi o retrăiam acum uşor uşor.. hoinărind prin mintea mea după ascunsele plăceri care ne făcuseră pe-amândoi să fim fericiţi.

Tăcerea a trecut.. iar noi ne-am ridicat şi-am început să vorbim. Ciudat moment. De ce nu puteam niciodată să-i zic că mintea mea-i cutreieră trecutul. Mă ruşinam în sinea mea.. că-n urma momentului trăit.. vorbim. Vorbim despre nimicuri, fleacuri care construiau o nouă zi fadă şi-n care fiecare urma să fim prezenţi la „datorie”. Vroiam să-i zic „stai.. hai să nu plecăm de-aici” … Dar ce sens? Vorbeam despre nimicuri comparativ cu ce-mi doream eu atunci..

Era deja trecută multă vreme de când mă obişnuisem cu povestirile ei mereu pline de detalii şi de intrigi care mai de care mai subtile. Mă obişnuisem şi-aşa-ncepusem să văd ce îmi spune.. să mă refugiez cu mintea-n lumea ei.. să-i cer aproape prin cuvinte să-mi mai ofere din când în când o povestire, un drum firav al meu .. dincolo de zidurile ei. Trăiam acum altfel. Eram altfel. Lăsasem la o parte dorul meu de-a fi alături de zâmbetele ei.. şi-i ascultam povestea. Mă simţeam bine. Din când în când mă minunam cum poate ea să povesteasc-atâtea lucruri, fără să obosească. „unde le ţine?”

Trecea şi-acest moment.. iar peste câteva minute.. eram din nou altfel.

Şi mi-era bine.