Nu mi-am vorbit niciodată prea bine despre rolul muzicii pentru mine şi apoi în general. Câteodată nu mi se pare interesant să disec aşa ceva (ba uneori mi se pare că aş profana ceva sfânt), alteori sunt saturat de cât de mult şi de bine vorbesc ceilalţi despre muzică. [„aaaa… ce mult îmi place cum sună piesa aia.. adică sună aşa, nu ştiu cum .. dar îmi place mult, mă face să mă simt într-un fel … ieeeei”].
Cert este că sunt dependent de mp3ul telefonului meu cu dinte-albastru. Şi oriunde ies din casă mai departe de colţul străzii e musai să am căştile-n urechi pompând acorduri plăcute sau/şi zgomote electronice obsesive care să mă separe ireversibil de lumea din jur. Şi-n aceste zile am ajuns să am nevoie de acele căşti chiar şi când îmi scot câinele afară la o scurtă sesiune de mirosit şi marcat garduri. Şi lumea care mă cunoaşte, în parte.. a ajuns să fie enervată că nu-mi scot ambele căşti din ureche atunci când vorbesc cu ei. Lipsă cruntă de respect, nu ?
Încerc să nu mă desensibilizez şi să pierd, precum alţii au făcut-o încă dinainte de a-şi putea da seama, sensul asupra importanţei muzicii. De ce e musai să o ascultăm, de ce repară, vindecă uşoare nebunii şi tendinţe psihice auto-distructive, de ce relaxează şi de ce .. ajută până şi organismul să funcţioneze un pic mai bine.
Chiar aşa .. de ce ?
Cândva [într-o altă eră] îmi propusesem să-mi pun mintea la contribuţie şi să scornesc o proprie teză despre influenţa muzicii asupra oamenilor. Începusem să citesc despre istoria muzicii, despre grecii antici care-au văzut matematică în muzică şi muzică în matematică, despre perfectele teorii cum că natura înseamnă muzică iar muzica defineşte natura. Despre fractali. Despre terapia muzicii. Despre efectul negativ al acesteia. Şi tot aşa. Am ajuns destul de departe în căutările personale .. dar m-am pierdut în faţa unor lucruri diurne de o importanţa mai mare si complet nemuzicală [în dezacord cu propriile dorinţe?].
E oare prea mult să numim muzică ce ascultăm azi ? Mai mult.. sa facem comparaţii cu alte concepte ? Muzica naturii? Matematica naturii ?
Revenind la inoportunul prezent, am petrecut mai multe perioade fără muzică. Poate şi de-asta mă trezeam lipsit de inspiraţie, fără vlagă inventivităţii.. în deriva propriilor gânduri reci [căci in mintea mea.. muzica şi-a pierdut de multă vreme naturaleţea]. Dar tocmai bine ca să ajung în acest moment în care simt nevoia să bat câmpii despre aşa ceva.. ca şi cum ar avea cine să îmi parcurgă logoreica fragmentare a minţii.
Plăcere vs. necesitate
Totul porneşte, pentru mine… de la modul în care muzica mă comută de la o stare la alta şi de la cum reuşeşte sa întineze gândurile bruşte - experienţele interioare care fragmentează - .. mai mult decât de la adâncirea unei stări .. Dar modul în care o percep.. mă ajută apoi să ajung în situaţii neplăcute în care mă simt rău fizic şi psihic de la o audiţie forţată nedorită [când îmi frec fundul de-un scaun strâmb printr-un bar… ]. Sunt curios dacă majoritatea oamenilor sunt la fel de predispuşi la influenţe concrete..
Şi-s deosebite momentele în care o audiţie a unei partituri, a unei melodii .. uneori doar a unui acord aiurit reuşeşte să te trezească din somnolenţă sau reuşeşte ca prin minune să te facă să te abandonezi emoţiei, sau să-ţi trimită fiori reci pe spate… mai „grav” atunci când te-apucă boceala [ca stare bruscă mai degrabă decât în urma antrenării minţii pe acordurile muzicale într-o amintire emoţionantă din trecutul greoi].
Cum reuşeşte muzica să producă aceste reacţii? Efectele se vor resimţi în organism .. poate ca reacţii chimice/fiziologice .. Muzica creşte în tine, hormonii/adrenalina se pompează în draci (dar progresiv), euforia dărâmă bariera însingurării.. amintirile plăcute încep să curgă râuri râuri prin canalele sclerozate ale mintii raţionale, senzaţia de mişcare devine o necesitate greu de refuzat, piciorul începe sa-şi manifeste dorinţa proprie de a se bâţâi în teritoriul lui restrâns (cel puţin aşa, dacă nu primeşte prea multă atenţie de la „comitetul central.. de sus”),… calitatea gândirii creşte necontenit .. fie că o face propulsând nivelul atenţiei spre activitatea depusă in paralel.. chit că dă drumul la imaginaţie să se alăture euforiei. Atunci ştii că eşti viu. Atunci .. oricât de neverosimil ar fi.. e momentul perfect în care creezi, în care.. poate cine ştie, poate.. creşti un pic. Creezi ceva organic, nelipsit de conştiinţă, de conştiinţa ta.
Asta e probabil o generalitate a muzicii (bune?). Te prinde si dă cu tine de toţi pereţii.. Ca emoţie … Aşa ar fi plăcut să fie lăsată muzica să lucreze asupra noastră..
De ce? Pentru că poate.
Noi oamenii însă, eterni stăpâni asupra totul [no really, the biggest bullshit ever] ştim să direcţionăm efectul ei spre ceea ce dorim.
Ştim că dacă ne-a enervat vreun individ de peste zi.. ne încuiem în cameră sau în spaţiul nostru personal şi inviolabil - cu căştile înfipte brutal în ureche (ca să nu pierdem nicio senzaţie pe care ne-o poate oferi basul care parcă niciodată nu-i de-ajuns sau chitara sau cine ştie.. poate chiar vioara). Facem asta şi începem să fabulăm degustând din muzică metode de-a răsturna lumea, de-a distruge „duşmanul” – fie că-i vorba de un om, de-o experienţă ratată. Nici o evoluţie aici…
Alteori.. vizualizăm minunăţia trecutului, cuprinşi de-o melancolie parcă mai puternică decât suferinţa produsă de curând, lingându-ne rănile cu un narcisism exuberant în acordurile nemărginite.. ale muzicii. Ne place durerea, suferinţa, masturbarea intelectuală. Desigur, nu o vom recunoaşte niciodată direct… Vom prefera să o trăim tăcuţi ascultând muzica. Nici o evoluţie nici aici…
Alteori însă .. vrem să ascultăm o piesă anume, un autor anume, pentru a ne prolifera o stare care-i psihică [numai ca nu recunoaştem noi]. O ascultăm pentru a nu gândi, pentru a ne îngrădi spiritul suspicios al raţiunii de la a funcţiona. Atunci abia .. e bine.
De fapt .. sunt stupid ca-ncerc sa delimitez nişte teritorii bine definite ale afectului concret al unei audiţii asupra minţii, asupra noastră.
Mai e o chestie .. muzica – experienţă în sine. Goana după colecţii de soundscape-uri, de senzaţii si emoţii. Atunci când descoperim ca ne place ceva anume, de multe ori o facem şi ca o consecinţă a faptului ca nu avem ce reproşa, ca ne prinde.
Uneori avem o perioadă „aiurea” în care dacă avem muzica în noi [necesitatea de a o asculta] .. suntem deschişi către un gen muzical. Pe care înainte îl neglijam sau ne lăsa reci. După ce trece feelingul acelei perioade, trece şi predilecţia către acel stil muzical [sau autor/sau album].
Vorbeam acum câteva ore (după blablaul de mai sus) cu un bun prieten, despre muzică. L-am întrebat ce rol are muzica pentru el. A dat din umeri. Speram să nu fiu nevoit să-i pun întrebări concrete. Mi se pare un tip destul de complicat şi de nesuperficial. L-am întrebat dacă simte nevoia de a asculta muzică, dacă atunci când ascultă muzică urmăreşte să asculte anumite muzici, dacă audiţiile forţate îl afectează într-un fel anume. Ascultă pentru a se simţi bine, pentru a se linişti sau pentru a se enerva. In rest, umeri ridicaţi. Ascultă rock, nu se dedă de la altfel de muzici dar gusta din plin .. „supărări”.
Intervenţia cu el, pe acest subiect.. mi-a adus aminte de un alt prieten mai din trecut.. Iniţial, raver în pruncia lui… a ajuns să fie un convins blacker … Dimu Burghir, Negura Bunget, etc .. Şi-aculta într-o vreme numai supărări de-astea la care se adăuga cu succes [şi nu l-am înţeles niciodată] … Andre. Andre .. de pe vremea când îşi fâţâiau curuleţele împreună pe scenă şi ne intoxicau cu toţii cu libertatea lor. Nu l-am înţeles de ce-a făcut fixaţie pe aşa ceva, dar nu neapărat pentru ca ascultă aşa ceva când de fapt .. e rocker înrăit.
Haosul percepţiei. Stil şi wanna`be
So … e pertinent să zic că majoritatea ascultă muzică pentru a se simţi bine sau pentru a se descărca nervos. Dar ce fel de muzică se pretează pentru aşa ceva? Se va zice „nu ştiu, e alegerea fiecăruia ce muzică vrea să asculte atunci când vrea să se simtă bine sau să se descarce”. E însă pur şi simplu adevărat ? Nu există nişte tipare anume? Nu există nişte reguli sau nişte observaţii comune mai multor oameni?
Mai departe de-atât .. apar separările de idei. Unii ascultă nişte genuri de muzică. Alţii, altele, nesuportând anumite genuri. Alţii ascultă „orice, mai puţin [de obicei, mai puţin manele]”. Alţii ascultă „muzica bună” sau şi mai şi .. „numai muzică bună”. Dacă stau să mă gândesc n-am întâlnit până acum omul care să-mi zică „Ascult muzica/genurile care-mi place/plac.”
Zicând asta voi încerca să fac cât de cât referire intrinsecă la oamenii pentru care muzica înseamnă ceva, cei care spun (chit ca au sau nu dreptate) că înţeleg ce ascultă, pentru care există necesitatea de-a asculta muzică.
„Muzica se ascultă din plăcere, muzica iţi place, muzica poate fi un stil”. Corect. Avem mai multe curente. Oameni catalogaţi după muzica pe care o ascultă – rocheri/blacheri/motorişti, pancheri/ neopancheri, clabări, hausişti, hiphoapări … manelişti (în acest caz însă, catalogarea are mult mai multe conotaţii decât în celelalte). Cel puţin prima parte a enumerării [evident, fără ultima enumeraţie] defineşte stiluri.
Ştii când cel de lângă tine e rocher după modul cum se îmbracă, după cum iţi răspunde, după cum se comportă. La fel si cu un pancher. La fel cu restul. De ce pot fi catalogaţi după stil ? Pentru că le place. Ce anume? Să fie catalogaţi sau să exprime comportamental/social atracţia pentru muzica pe care-o adoră.
Şi când îi iei deoparte.. pe câte unul din fiecare specie… cum vor merge lucrurile? Câţi dintre rockeri pot să-ţi vorbească trei ore încontinuu despre o formaţie, despre istoria rockului, despre ce a însemnat curentul rock? Câţi punkeri pot să-ti zică care-s fundamentele punkului? Câţi houseri îţi pot spune care-au fost părinţii genului? Şi câţi hiphoperi îţi pot spune când şi de la ce a pornit curentul respectiv? Destui… dar nu mulţi…
Majoritatea doar ascultă muzica respectivă şi se îmbracă ca atare .. şi umblă bezmetici grupuri-grupuri prin oraş arătându-şi natura lor.
Mulţi nu ştiu însă ca există mesaje caracteristice fiecărui curent. Că există o atitudine [sinceră]. Că există multe lucruri.
Mulţi wanna`be deci. Pentru ca de ce nu? Muzica apropie oameni. Indiferent de genul ei, indiferent de profunzimea şi de ’digerabilitatea’ ei. Relaţiile apar perfect la un pahar de bere într-un bar în umbra admiraţiei comune si exagerate pentru artistul a cărei muzici tocmai se desfăşoară în fundal.
Mai sunt câteva aspecte auzite din gura unor „papă-lapte ai gândirii”. „rockerii sunt nişte nespălaţi, ciudaţi”/”punkerii sunt nişte proşti violenti”/”hiphoaperii sunt doar nişte băieţi de cartier care n-au ce face cu timpul lor”. Cei care asculta jazz sunt „nişte ciudaţi frustraţi”, aia cu muzica lor clasica sunt niste "speciali", "deosebiti", snobi... şi tot aşa. Toate aceste clişee nu numai ca mă enervează dar sunt un pretext destul de simplu şi uşor de abordat pentru a pune ştampila „IDIOT” pe fruntea celui care o emite.
Aşadar.. într-un plan exagerat putem vorbi despre un război între stiluri. Parc-ar fi politică. Desigur, acest război este rezervat în mare parte tinerilor.. Mai rar găseşti oameni mai în vârstă care sa păstreze caracteristicile ‚sociale” ale unui gen de muzică. Pentru aceştia însă .. am tot respectul. Ei reprezintă întradevăr genul respectiv. Ei au crezut si au înţeles muzica.
Deci? Muzica creează ocupaţie, preocupaţie, cult, admiraţie, obsesie, prietenii, amiciţii, conflicte, medii, stări.
